Birlic ”a ratat” actoria de 6 ori, și-a tocat toți banii la Cannes

Grigore Vasiliu Birlic a fost omul care a făcut o țară întreagă să râdă. Află toată povestea a apogeului actorului, dar și cum a fost respins de șase ori la Teatru și cum a pierdut bani la Cannes.

Radu Beligan vorbea despre Birlic ca fiind un „geniul al comediei, al umorului românesc”. Acest nume este un cuvânt care provine din turcă și care are grijă de asul din mânecă. Acesta la primit în momentul în care a jucat în piesa cu același nume, interpretând rolul lui Costache Perjoiu, zis Birlic.

Chiar dacă scriitorul Eugen Dumitriu spunea despre Grigore Vasiliu că se bănuia că va ajunge un „actor de mare talent”, cel din urmă nu sa văzut în copilărie să devină o stea de cinema, ci un clovn de circ. În adolescență a început să fie atras de actorie, însă familia la împiedicat să urmeze acest drum.

Astfel, acesta sa înscris la Facultatea de Drept din Cernăuți. În timp ce pregătea lucrarea de licență, făcea figurație la Teatrul Național din Cernăuți unde a reușit să cucerească publicul în mod iremediabil. Ulterior, a dat la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuți și nu o dată, ci de șapte ori.

ţară întreagă râdă
In ciuda defectului sau de vorbire, Birlic a reusit sa cucereasca inimile spectatorilor

Ultima dată a fost cu noroc, însă anterior era respins de fiecare dată din cauza defectului de vorbire, acel defect care în ochii publicului era farmecul lui, de fapt. În anul 1933 sa mutat la Conservatorul din București, iar aici a avut un real succes, primind numeroase roluri în comediile Teatrului Vesel. Tot aici a primit și porecla Birlic.

„Avea un fizic împotriva tuturor canoanelor profesionale. Era un om mărunţel, insignifiant, cu o figură caricaturală. Iar în mijlocul acestei fete ilare se află doi ochi de o infinită tristeţe, doi ochi de câine bătut. Acest contrast crea un soi de tensiune care era însăşi esenţa artei lui. El juca precum un echilibrist care merge pe-o sârmă, atent să țină această cumpănă fragilă între tragic și comic(…)”, spunea Radu Beligan despre Birlic.

Cu toate că debutase în cinematografe în anul 1934, Birlic a început să devină cunoscut abia în anii ’50. Apogeul carierei sale a avut loc în momentul când a defilat pe covorul roșu al Festivalului Internațional de Film de la Cannes în anul 1960, atunci când filmul „Telegrame” era nominalizat la Palme d’Or.

Actor care a făcut o țară întreagă să râdă a pierdut bani la Cannes

Coregizorul acestei peliculealături de Aurel Miheleș a fost Gheorghe Naghi, care a povestit despre aventurile lui Birlic de pe Croazetă.

„Eu n-am însoțit filmul la Cannes, lucram deja la «Bădăranii». Din partea mea îmi amintesc, sper să nu greșesc câte, alături de Grigore Vasiliu-Birlic, interpretul rolului principal, au mai fost acolo Mihnea Gheorghiu, Ioan Grigorescu și George Macovescu, din partea cinematografiei. Filmul a avut un succes teribil, chiar dacă na luat premiu, iar Birlic sa comportat precum vedetele de astăzi.

Nu sa putut abține și, fiind un mare amator de ruletă, a fost nelipsit din cazino în fiecare seară. Şi-a tocat acolo toţi bănuţii. A trebuit să-i trimitem ceva parale, ca să-și salveze onoarea. Sa întors lefter! Bine, avea el de unde, nu trebuie să-l plângem! Aşa era Birlic, de neoprit şi pe scenă, şi în viaţă!“, povestea aceasta.

ţară întreagă râdă
Birllic a participat la Festivalul de Film de la Cannes

Celebrul actor a murit în anul 1970, la vârsta de 65 de ani, în București. Înainte de a muri, Vasiliu Birlic a fost internat în spitalul către Radu Beligan, după cum a povestit el însuși în cartea autobiografică.

„L-am văzut pe Grigore Vasiliu-Birlic la spital, pe patul de suferință, puțin înainte de a pieri. Faţa, tot mai puţină culoare, căpătasea humei, iar ochii aveau sau strălucire stinsă. Neputând accepta prezentul, convertise trecutul și viitorul în prezent: evoca ostenit amintiri, încropea vagi proiecte. L-am încurajat, jucându-i cât am putut mai bine comedia optimismului.

Dar Birlic, care era un actor înnăscut, care ghicea din instinct toate trucurile meserii, care știa să plângă fără lacrimi, stârnind hazul publicului, nu mă crezut. Sa mărginit să-mi mulțumească pentru reprezentare, reîntorcându-se între spaimele sale, recăzând în direcția propriei lui singure.

Puțin timp după aceea, sub efectele maladiei, a vrut să creadă și să accepte iluzia. Sa agăţat de minciunile pe care i-au spusesem, le-a asociat cu cele oferite de cei apropiaţi lui, pândind o presupusă şi imposibilă ameliorare.

Când acest profesionist al veseliei, care nu făcea să râdem ca nimeni altul de naivitatea, de stupiditatea, de mărginirea ori de nostalgiile nelecuite ale omului ne-a părăsit, am avut sentimentul că unele dintre chipurile sub care nu sa înfățișat tuturora – bucuria – vor este totdeauna legat pentru mine de obrazul acela concentrat asupra chinului, istovit de durere”.

Leave a Reply

Your email address will not be published.